Numele ei este Ana și vine dintr-un sat de lângă Botoșani. Bineînțeles că acum nu mai arată a fată de la țară, însă simplitatea ei o dă oarecum de gol: nu se prea potrivește locului în care este – o insulă în Mediterană.
A ajuns aici când s-a deschis sezonul, pentru că în rest este într-o comunitate de fermieri. Se simte mai acasă acolo, pentru că poate să își amintească cum era la sat. Acum, acasă este un apartament în care stă cu alte fete și unde lucreză: clienții își găsesc drumul, însă se disipează înainte ca poliția să ajungă… dar nu și de data asta. De data asta, poliția vine, se lasă cu arestări, cu strigăte și cu multe întrebări. Acum ce fac?
Ana a ajuns într-un adăpost al unei organizații care oferă ajutor victimelor traficului de persoane… și nu i-a plăcut. DELOC! Mai ales la început, când oamenii de acolo îi spuneau că e în regulă să vorbescă despre sentimentele pe care le are, chiar dacă sunt nu tocmai cele mai pozitive. Nu i-a plăcut că trebuia acum să se trezească dimineața și să mănânce cu alte fete care ieșeau din circumstanțe similare. Nu i-a plăcut că a trebuit să se întoarcă la școală. Nu i-a plăcut că vizitele la dentist acum erau regulate. Nu i-a plăcut că… viața ei redevenea normală; pentru că ii era teamă că la fel cum la 17 ani viața ei s-a schimbat, peste noapte, când a acceptat să plece cu iubitul ei din țară, la fel se putea întâmpla și cu adăpostul acesta. Ana știa cât de amară e dezamăgirea și își jurase că nu o să o mai guste niciodată.
După câteva săptămâni, și-a dat seama că oamenii din jurul ei au rămas cât de cât constanți, iar temele și programul nu mai erau așa de greu de respectat. Încet, încet, Ana a început să viseze la cum ar putea să fie viața ei de acum înainte. La sesiunile de terapie, plângea, râdea și… visa. Iar la cursurile de reintegrare profesională, devenea din ce în ce mai bună.
Într-o zi, într-o bună zi, ar putea avea o meserie respectabilă prin care să își ajute părinții, o afacere proprie după ce se întoarce acasă și, de ce nu, o familie! Pentru că acum Ana știa că unii oameni nu doresc nimic în schimbul dragostei pe care o arată.
Pentru Ana, aftercare a fost într-un adăpost, însă pentru alte victime, aftercare e acasă, alături de familie, cu vizite regulate de la terapeuți și asistenți sociali. Pentru minori, aftercare poate că arată ca o familie în care sunt luați în plasament. Apartamente sociale și de tranziție joacă și ele un rol important în aftercare. Povestea ei e unică, pentru că așa a fost și sprijinul care i-a fost acordat.
Din păcate, numai un maximum de 2% din victimele traficului de persoane sunt salvate în Europa. Află mai multe despre cum putem schimba această statistică.
Citește și alte povești asemănătoare pe povestea-ei.ro.
