O paralela inspirata dintr-un articol scris de Cora Motoc pentru blogul Ambasadei Marii Britanii.
Una dintre cele mai pătrunzătoare fabule ale timpului nostru, Cei care pleacă din Omelas, scrisă de Ursula K. Le Guin, este povestea unui oraș utopic unde toată lumea trăiește vieți extrem de fericite și fără griji.
Momentul descris de autoare are loc în timpul unui festival de vară în care orașul este vesel, copiii se întrec la cursele de cai sau aleargă desculți prin iarba răcoroasă. Ziua este senină, melodii de toate felurile umplu aerul, sună clopoțeii, până și aerul însuși devine dulce ca o zi de vară.
“Aşa că mă întreb cum v-aş putea descrie oamenii din Omelas? Nu erau nişte copii naivi şi fericiţi – deşi copiii lor erau fericiţi cu adevărat. Erau doar nişte adulţi inteligenţi şi pasionali, ale căror vieţi nu fuseseră ruinate. Ce minune, aproape că mi-a ieşit. Dar aş dori să o pot face mai bine, mi-aş dori să vă conving. Omelas, aşa cum îl descriu eu, pare un oraş din basme, de demult şi de departe, de genul a fost odată ca niciodată. “
Lăsând de o parte atmosfera de basm ne îndreptăm spre o altă parte a orașului și coborâm în pivnița uneia dintre cele mai frumoase clădiri din zonă.
În pivniță, o cameră încuiată. Nu are ferestre iar lumina se strecoară timidă prin crăpăturile scândurilor. Podeaua e umedă și murdară iar într-unul din colțurile încăperii se găsesc două mopuri noduroase într-o găleată ruginită.
În cameră, un copil se află așezat pe podea. Poate fi băiat, poate fi fată. Ar părea de 6 ani dar în realitate are aproape 10. Se scarpină din când în când iar mopurile din colțul încăperii îl înfioară. Își dorește să vină cineva și să deschidă ușa dar știe că acest lucru nu se va întâmplă. E vizitat rar și atunci când se întâmplă una dintre persoane îl lovește cu picioarele să se ridice, iar ceilalți vizitatori îl privesc cu dezgust.
Cu puterile pe sfârșite de obicei le strigă acestora (un strigăt în șoaptă) : „Vă rog, lăsați-mă să ies, voi fi cuminte!” La început a plâns mult, nopți în șir. Acum nu mai are putere.
Toți locuitorii orașului Omelas știu că el este aici. Unii au venit să-l vadă, alții se mulțumesc să-l știe aici.
„Unii înţeleg de ce, alţii nu, dar cu toţii ştiu că fericirea lor, frumuseţea oraşului în care trăiesc, prietenia frăţească dintre ei, sănătatea copiilor lor, înţelepciunea savanţilor, măiestria muncitorilor şi chiar abundenţa recoltelor lor şi vremea bună depind în întregime doar de nefericirea acestui copil. “
Dacă l-ar scoate din încăperea aceea îngrozitoare, dacă l-ar hrăni și l-ar spăla, cu toții știu că dacă ar face toate astea toată prospețimea și fericirea din Omelas ar dispărea.
Cei tineri îl vizitează cel mai des. Pleacă de acolo cu lacrimi pe obraz și deznădăjduiți știind că nu pot face nimic. O viață contra fericirea a mii de vieți. Dar ei știu, că ignoranța lor este doar o mască, nici ei nu sunt liberi de vină și de apăsare.
Din când în când, câteva persoane curajoase decid să plece din Omelas. Nu știu încotro merg, dar aleg să părăsească orașul acesta apăsat.
De ce v-am spus această poveste? Dacă ați citit-o cu atenție se aseamănă izbitor cu realitatea traficului de persoane din zilele noastre. Câțiva copii nefericiți, câteva persoane care muncesc și își duc zilele cu greu în întuneric, ascunse de lumina izbitoare a vieții de la suprafață, duc greul și plătesc prețul fericirii noastre: a produselor pe care le folosim, a hainelor ieftine, a bunăstării.
Aceste câteva persoane sunt estimate la circa 40 de milioane pe planetă. Și nu, nu mai e poveste fictivă. Bine ați revenit la realitate!
